Istoricul inotului

 Scurt istoric asupra natatiei

“ Omenirea a fost dintotdeauna fascinată de apă, cu o forţă necunoscută. Existenţa a constrâns omul să înveţe înotul.”, spune lectorul universitar Stan Elena Amelia intr-o lucrare despre istoria inotului.

Inotul in aer liber, in ape naturale, a fost practicat de om ca mijloc de supravietuire. Apoi inotul a fost practicat ca forma utilitara si ca igiena corporala. Cele mai vechi si celebre desene reprezentând oameni care înoata  pot fi găsite în desertul  Kebir.

imag istorica 1 imagine istorica 2Poza 1si 2  : Imagini antice cu desene despre inot

Babilonienii au basoreliefuri și asirienii au desene pe pereti care indica abilitățile de a înota ale oamenilor. Acestea au vechime estimata de aproximativ 6000 de ani. In Nagoda sunt basoreliefuri si picturi cu înotători, care datează circa 5000 de ani.

Multe dintre desenele si picturile antice provin din tinutul care este acum Italia. Cea mai veche datează de 2600 ani, aparținând etrusci de la Tarquinia. Un mormânt antic din Grecia infatiseaza înotul și scufundările și datează de 2500 de ani.

Tucidide a remarcat activitatea în script-urile, care sunt vechi de 2400 ani. Mai exista picturile murale ale casei Tepantila de la Teotihuacan aproape de Mexico City in care bărbații prezinta plonul în apele Tlalocan, care este bazinul ceresc al zeului Tlaloc, zeul apei.

Multe dintre civilizațiile lumii antice inotau, inclusiv egiptenii, fenicienii, perși, romani si greci. Scăldatul a fost o tradiție în Imperiul Bizantin. Iulius Cezar, la romani, a fost renumit pentru abilitatile sale de a înota. A dovedit cu succes acest lucru la o trecere printr-un vad cu apa trecand  dintr-o navă avariata la mal in siguranta, purtand cu el 300 de documente importante în brațe, păstrandu-le uscate.

O legiune mica de generali, printre care Charlemagne și Louis XI, au practicat inotul si au pledat pentru practicarea lui in scopul sănătatii si pentru  beneficiile fizice și psihologice.

Istoria  înotului este lunga, poate fi urmărita din vremurile preistorice. Biblia, Iliada și Odiseea conțin toate referiri la înot. Aceste surse dateaza de aproape 3000 de ani. Sigilii de lut egiptene din 4000 î.Hr. releva practicarea inotului prin descrierea a patru inotatori care inoata crawl. Cele mai timpurii referiri la înot sunt :  Ghilgameş, Iliada, Odiseea, Biblia, Beowulf, si alte epopei.

Palatele  antice egiptene, grecesti și romane au fost adesea dotate cu piscine sau bai. Chiar și desenele descoperite în deșertul Kebir sunt legate de această perioadă de timp, iar oamenii se deplasau  prin apă ca spectacol. Conform istoricilor, înotul a fost adesea folosit în luptă. Grecii au fost considerati ca înotătorii cei mai buni. Cultura indiană a promovat înotul ca mijloc de intretinere  a sănătăţii corpului şi a minţii şi prezinta că Buddha înainte de a se transforma in zeu a învăţat să înoate.

Bazinele erau construite intr-un complex cu săli de abur, masaj, camere de discuţii, biblioteci, săli de masă, spaţii de odihnă şi de plimbare. Băile au fost ridicate de Marcus Antonius în sec. II î.e.n., si erau folosite de împăraţi si de patricieni. În sec. IV e. n. existau  până la 850 de astfel de terme gigante. Romani apreciau  inotul pentru valoarea aplicativa si militară şi pentru efectele  igienice. Camparea militara intr-o tabără, presupunea amenajarea unui loc în vederea învăţării înotului pentru soldaţi. Ei trebuiau să dobândească cunoştinţe despre înot deoarece li se cerea să parcurgă o anumită distanţă complet echipaţi de lupta prin apa adanca.

Caracterul utilitar al înotului la greci venea prin ocupaţiile oamenilor de a pescui corali, bureţi şi diversi pest. Este legat inotul si de navigaţia comercială şi militară. Inotul şi scufundăriile în adâncime erau preocupări zilnice indispensabile existenţei. Platon a afirmat:  „necesitatea de a şti să citeşti este asemeni celei de a şti să înoţi”.

Metodica învăţării inotului era similara cu cea din zilele noastre si presupune utilizarea plutelor şi a mănunchiurilor de trestie legate în jurul corpului pentru a invata plutirea. Legile lui Licurg impuneau obligativitatea învăţării înotului ca făcând parte din educaţia copiilor.

Epoca feudală este impartita in două etape, una până în anul 1000 in care înotul este supus viziunii negativă din partea bisericii. Înotul si igiena corporală erau considerate imorale şi pierdere de timp. A doua etapă se intinde până la începutul Renaşterii, când înotul începe să fie reconsiderat, dandui-se  importanţa. Aparitia cavalerismului presupunea scoli de călărie, aruncarea lăncii, scrimă şi vânătoare, dar si de înot. Aceste abilitati fiind considerate „virtuţile cavalereşti” necesare pentru ca un nobil să dobandeasca  titlul de cavaler. Se construiesc din nou băile publice şi particulare care aveau apă caldă . Biserica şi autorităţile interzic înotul în locurile publice. Revoluţia burgheză, prin  umanişti, a adus în drepturi latura educativa şi socială  a inotului si a exerciţiilor fizice  .

Evului Mediu arata ca inotul a devenit distracție fiind destul de popular. Concepte și tehnici de salvare au început să se formeze de-a lungul următoarelor câteva sute de ani.

Privind înapoi in timp, istoria  înotului competitiv nu a fost evidentiat până in anul 1800 în Europa.

În timpul secolului al 18-lea și al 19-lea sportul a început să evolueze într-o competiție mai in siguranța vieții. Au aparut Asociațiile de înot și Cluburi  peste tot în lume. Prima dată în istorie se atest centru de înot în China, Suedia și Germania.

Un alt punct de cotitură în istoria înotului este atunci când școlile au acceptat ca o parte naturală a vieții, o formă de inot educativ. Astfel, ei au început să învețe înotul în școli, nu doar ca un curs de siguranță pentru viață, ci ca o activitate extracurriculară.

Cu toate acestea, concursurile de înot au început să apară în jurul valorii de mijlocul a anilor 1800. Anglia a fost prima care a modernizat acest sport și a inclus piscina in interiorul unui spatiu.

În 1837, Londra avea șase bazine artificiale si a  găzduit competiții. Ei au început să formuleze noi stiluri de înot, pe piept si spate și mai târziu au evoluat în procedee:  liber,spate, bras, fluture.

In  1896 Atena organizeaza Jocurile Olimpice de înot , oferind curse de 100 și 1500 de metri crawl. În timp, cursele suplimentare de liber au fost adăugate iar apoi procedeul spate, fluture, si bras. Procedeul mixt a aparut mai tarziu.

Asociația Mondială de înot numita Federației Internaționale de natatie  de amatori (FINA) a fost înființată în anul 1908. Femeile au avut permisiunea să participe la Jocurile Olimpice in anul 1912, la Stockholm. Astazi, înotul este unul dintre sporturile cele mai competitive și cel mai vizionat de la Jocurile Olimpice. Aspectele de agrement in inot exista  în continuare ca o distracție populară și un sport iubit.

În1538, Nikolaus Wynmann, un profesor german de limbi, a scris prima carte de înot. Titulul lucrarii  “Dialog despre arta inotului” prezinta mişcările şi metodele de învăţare ale înotului. Sunt descrise  noţiuni despre călcarea apei, săritura în picioare, plonjonul, înotul sub apă, înotul pentru salvare, iar dintre procedeele de înot sunt prezentate brasul şi spatele.

Istoria inotului prezentata de lector universitar Stan Elena Amelia prezinta cronologic momentele importante astfel :

1587 – apare o lucrare asemănătoare, a profesorului englez Sir Eduard Digby în care sunt descrise jocuri în apă, sărituri, întoarceri din înot, poziţii corecte de plutire şi se recomandă o tehnică asemănătoare înotului „over”.
1697 – francezul Thevenot a scris o carte intitulată „Arta înotului” în care descrie şi ilustrează o metodă asemănătoare brasului. Stilul de înot cu gura şi nasul peste apă, permite respiraţia liberă. Mişcarea braţelor sub apă elimină stropirea cu apă a feţei înotătorului şi dă o bună stabilitate chiar în apă tulbure. Acest stil a fost folosit mai mulţi ani.
1760 – apare primul ştrand public pe malurile Senei şi pe rând, bazinele se înmulţesc apărând la Frankfurt, Budapesta, Paris, Londra.
1769 – Benjamin Franklin editează cartea „Cum să devii înotător îndemânatic în scurt timp” în care descrie pe lângă o nouă metodă de învăţare a înotului şi folosirea pentru prima dată a labelor pentru înot şi a mişcărilor de târâre pe apă (crawl). Cartea este folosită în America până în jurul anilor 1850.
1797 – italianul Brenardi scrie lucrarea „Concepţia completă a învăţăturii înotului, bazată pe studii asupra greutăţii specifice a corpului omenesc”, în care redă o metodă de învăţare a înotului fără obiecte ajutătoare, şi sugerează plutirea verticală pentru învăţarea respiraţiei acvatice.
Tot în acest an, în Enciclopedia Britanică apare noţiunea de înot, ca o asemănare cu mişcările de înot ale broaştei.
1798 – pedagogul german Guths Muths dezvoltă metoda lui Brenardi şi publică „Mic îndrumar pentru învăţarea înotului”. A structurat procesul de învăţare bras în trei etape (acomodarea cu apa, exerciţii de învăţare pe uscat, exerciţii în apă).
1817 – generalul prusac Ernest von Pfuel contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor despre înot prin manualul său de înot pentru soldaţi „Totul despre înot”, în care se prezenta învăţarea înotului prin procedeul bras.
1837 – înotul sportiv îşi face apariţia în Anglia, „patria înotului modern”. Este anul în care la Londra apare primul club de înot „Naţional Swimming Association” fondat de John Strachan. Brasul reprezintă procedeul de bază atât pentru probele de sprint cât şi pentru probele de distanţă. În Londra existau la acea dată 8 bazine de înot.
1840 – înotul a fost introdus în instituţiile de învăţământ.
1858 – în Australia a avut loc primul Campionat Mondial în cursa de 100 yarzi.
1869 – se constituie prima federaţie de înot şi se organizează primele campionate naţionale ale Angliei.
1874 – apare un regulament de înot. Probele de concurs sunt: 1 milă, 100 yarzi şi 500 yarzi.
1875 – englezul Matthew Webb este primul om care traversează Canalul Mânecii.
1877 – se organizează primele campionate ale Statelor Unite.
1878 – se înregistrează primul record mondial, James Moore în proba de 100 yarzi liber – 1.16.5. min.
1889 – s-au desfăşurat la Viena primele Campionate Europene care au inclus două probe: de 60 m şi 1500 m, amândouă câştigate de austrieci.
1896 – la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne se include în program şi înotul. Tot în acest an, pe 3 martie s-a înfiinţat Asociaţia Înotătorilor Amatori – „Amateur Swimming Association”.
1908 – se înfiinţează Federaţia Internaţională de Nataţie pentru Amatori (F.I.N.A.), organism care reglementează desfăşurarea competiţiilor de înot (stabileşte un regulament internaţional de înot şi elucidează regulile de stabilire a recordurilor).
1927 – se fondează „Liga Europeană de Nataţie” (L.E.N.).
1932 – se coboară pentru prima dată sub 1 minut în proba de 100 m – Johnny Weissmuller.
1951 – se construieşte primul bazin acoperit din Bucureşti.

În 1896 la Jocurile Olimpice au avut loc în Grecia, în orașul Atena, inot a fost inclus și au existat patru probe de înot. Acestea au fost: 100 m, 100 m pentru marinari, 500 m și 1200 m sportivi. Din Ungaria, Alfred Hajos a câștigat prima medalie de aur din istoria înotului la 100 m și 1200 m cursa. Paul Neumann din Austria a câștigat proba de 500 m. Un marinar grec pe nume Ioannis Malokinis a câștigat proba de 100 m pentru marinari.

În 1900 Jocurile Olimpice au avut loc la Paris și au cuprins probele de 200 m, 1000 m și 4000 m, 200 m spate si o stafeta de 200m.

În 1904 Jocurile Olimpice tinute la St Louis, Missouri, a avut probe de 50m, 100m, 200m , 400 de metri, 800 m și o milă (1,6 km). În istoria înotului, aceasta a fost prima dată când Jocurile Olimpice au specificat proba pentru stilul liber sau bras.

În 1908 s-a infiintat Federația Internațională de natatie Amatori (FINA).

În 1912, la Jocurile Olimpice de la Stockholm, femeile înotau pentru prima oara la o competitie. Cursele pentru  femeii au fost in probele 100 m liber și 100 m bras. Probele masculine au fost de 100 m, 400 m, 1500 m liber, 100 m spate, 200 m și 400 m bras și un 4 × 200 m liber stafeta.  Acestea au fost primele Jocurile Olimpice pentru înot la femei.

În 1922, Johnny Weissmuller a devenit prima persoana care a înotat 100 m în mai puțin de un minut. Weissmuller a continuat să câștige cinci medalii olimpice și 36 de campionate nationale, aprinzand un interes pentru înotul competional. Weissmuller nu a pierdut nici o cursă într-o carieră de zece ani. Timpul lui de 51 de secunde  la 100 liber a fost record neîntrerupt pentru următorii 17 ani. El si-a atras mai târziu la Hollywood faima ca star al filmelor numeroase cu Tarzan.

Tot  în 1922, prima inotatoare sex feminin Sybil Bauer a inotat in proba de  400 m spate sub timpul castigator al barbatilor. Înotul competitional a dus acest sport in prim-planul Olimpiadelor  din cauza acestor evenimente record.

Mark Spitz, în 1972 a doborat toate recordurile din istoria înotului.La Jocurile Olimpice de Vară din 1972 a câștigat șapte medalii de aur. Spitz a fost un înotător fenomenal, a câștigat un total de 9 medalii olimpice. El a acumulat  un numar impresionant de titluri între anii 1968-1972. Spitz, la Jocurile Olimpice din 1972, a batut toate recordurile mondiale în fiecare din cele șapte probe castigate.

Înotul competitonal  nu a mai inregistrat asemenea rezultate de la Spitz până la Michael Phelps. Începând cu această dată, Phelps a câștigat 16 medalii olimpice. Phelps a castigat sase medalii de aur și două medalii de bronz în 2004 la Atena. În 2008, la Olimpiada de la Beijing a câștigat opt ​​medalii de aur. ( http://www.athleticscholarships.net/history-of-swimming.htm )

In Romania primele mentiuni despre inot apar in secolele XV si XVI cand ostasii romani campati pe langa ape desfasurau activitati de inot. Inotul era considerat ca un act de curaj pentru infruntarea puterii apelor. ( C.Kiritescu- Palestrica) In zonele cu ape mari ca Dunarea, Muresul, Oltul si altele in secolele XVIII si XIX activitatea de a inota a intrat in obiectivul unor scoli. Astfel la Iasi, Academia Mihaileanu , avea in programa scolii inotul, eveniment consimtit in 1840, de Gheorghe Asachi. Ulterior in secolul XX au aparut activitati de organizare de competitii in Bucuresti, Timisoara, Oradea, Cluj si Arad. Inca din anul 1880, Bucurestiul a avut bazin la societatea Tirul, totodata avand si scoala de inot. In 1899 la Timisoara se inglobeaza o ramura de inot in cadrul clubului atletic. ( T.Schaed-Istoricul natatiei in banat). Ulterior au aparut organizatii si in alte orase.

Anul 1912 marcheaza prima competitie pe Dunare, o cursa de 13 km intre Macin si Ghecet. Acest concurs s-a considerat primul concurs de inot din Romania dupa Primul razboi mondial. Tot in 1912 apare “Comisiunea de natatie” in cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania. ( UFSR)

Treptat in timp s-au construit  bazine de inot la nivel national. In Bucuresti in 1929 se deschide bazinul Kiseleff, actualmente strandul Tineretului.

Prima Federatie Romana de inot apare in 21 decembrie 1930, afliliata la UFSR in 1993. De aici in colo numeroase concursuri scolare si nu numai se vor desfasura de-a lungul timpului.

In 1965 a avut loc primul campionat national pentru copii in Romania.

Centre puternice de inot s-au format in Bucuresti, Ploiesti, Timisoara, Arad, Cluj, Baia-Mare, Galati, Braila, Constanta.

%d blogeri au apreciat: