Tema 6

Antrenamentul sportiv privit ca un proces de instruire si educare : proces pe terment lung de adaptare si reglare a efortului specific

 “Antrenamentul sportiv, proces complex, instructiv – educativ, are nevoie de o evoluţie concretă, oficială. Având la bază o planificare riguroasă, întocmită de o maniera ştiinţifică, desfăşurându-se sub forma de sistem, antrenamentul trebuie verificat prin competiţii.” Hoştiuc N. 2003 http://www.sportscience.ro/html/articole_conf_2003_-_24.html vizitat iulie 2012

Ca proces instructiv – educativ antrenamentul include două laturi organice corelate între ele instruirea şi educaţia.

Instruirea – se referă la transmiterea către subiecţi a cunoştinţelor de specialitate, prelucrarea potenţialului biologic( morfo – funcţional), dobândirea de către aceştia a tehnicii şi tacticii de joc, pregătirea lor psihologică şi teoretică.

Educaţia – cuprinde acţiunea sistematică de influenţare a formării şi modelării personalităţii sportivilor pe plan intelectual, moral, afectiv şi estetic.

O notă definitorie a procesului instructiv – educativ o constituie cerinţa orientării şi dirijării acestuia de către profesori şi antrenori pe baza unei concepţii unitare de pregătire şi joc fără însă a le limita sau frâna imaginaţia creatoare, capacitatea pedagogică şi arsenalul mijloacelor de realizare a marii performanţe.

În procesul instructiv educativ fiecare sportiv trebuie să înţeleagă necesitatea unei participări active şi conştiente; aceasta se referă la următoarele aspecte:

– să accepte însuşirea obiectivelor instructiv – educative;

– să fie convins că propria prestaţie poate deveni creatoare în procesul instructiv-educativ cât şi în confruntările oficiale;

– necesitatea respectării normelor de igienă ale efortului şi odihnei ;

– dăruirea totală la antrenamente şi joc având ca suport fondul motivaţiei morale şi materiale, poate asigura satisfacţiile sportive şi personale;

– convingerea fiecărui sportiv că numai în aceste condiţii poate deveni coautorul propriei sale perfecţionări şi a dobândirii măiestriei. (Dumitrescu Ghe., 2011, pag. 4.)

În dezvoltarea măiestriei sportive o legitate importantă o reprezintă fenomenul reacţiei complexe a organismului asupra sarcinilor din antrenamentul sportiv.

Activitatea sportivă are legătură profundă cu procesele de adaptare ale organismului, în sens mai larg, ea fiind valabilă în toate situaţiile şi realităţile, care sunt în legătură cu antrenamentul şi concursul.

Adaptarea condiţionată de mişcare determină o schimbare conformă cu cerinţele, pe termen mediu sau scurt – oricând reversibilă în structură şi funcţionare fiziologică, putând fi diferenţiată o formă acută reglatoare şi o formă epigenetică, de durată.

În centrul atenţiei stau în special:

a) scopul adaptării,ca dezvoltare a capacităţii condiţionale, coordinative şi perfecţionate tehnico-tactică;

b)creşterea potenţialului motric în cadrul adaptării pe termen lung şi în concordanţă cu legile adaptării. (Dragnea A, Teodorescu Mate S., 2002, pag.156,157)

Formele adaptării la efort după autorul Ionescu Bondoc D. (2008 pag.56), adaptarea organismul la efort se prezintă sub două forme:

Adaptarea de scurtă durată si instabilă, care se referă la modificările marilor funcţiuni în cazul fiecărui antrenament sportiv, sau chiar al efectuării unor exerciţii. Ea are trei faze:

–         Prima faza constă în creşterea bruscă a marilor funcţiuni

–         Faza a II-a constă în menţinerea activităţii funcţionale la un anumit nivel, dar constant, care determină aşa zisa stare stabilă de efectuare a efortului;

–         Faza a III-a se instalează în momentul apariţiei oboselii, când starea stabilă este dereglată şi apar discordanţe între necesităţile organismului şi capacităţile lui funcţionale.

Adaptarea de lungă durată şi stabilă, are loc pe baza eforturilor repetate cu intensităţi mari, creându-se condiţiile unor adaptări funcţionale, cât şi structurale, materializate prin hipertrofia şi hiperfuncţionalitatea organelor şi sistemelor. Se consideră că adaptările stabile, odată dobândite, se pot menţine cu eforturi mai reduse.

Adaptarea de lungă durată se realizează în trei etape:

–  Etapa I-a, de mobilizarea sistematică a funcţiilor organismului prin desfăşurarea procesului de antrenament ce realizează efectul cumulativ al adaptărilor de scurtă durată;

– Etapa a II-a, de creşterea sistematică şi planificată a eforturilor. în finalul acestei etape se realizează hipertrofia organelor care asigură desfăşurarea activităţii;

–  Etapa a III-a, de adaptarea stabilă îndelungată, care se concretizează printr-o cantitate suficientă de rezerve energetice necesară desfăşurării unui nivel funcţional superior. In această etapă se obţine o corelare perfectă între organele de reglare cu cele de execuţie şi, tot acum, se poate obţine forma sportivă.

Odată ce un antrenor şi-a însuşit aceste cunoştinţe despre adaptare, va trebui ca, în dirijarea efortului din antrenamente, să mai cunoască următoarele:

1. Curba adaptării la efort creşte accentuat la începutul procesului de pregătire, la începători, şi în perioada pregătitoare din anul competiţional, la avansaţi;

2. Pe măsură ce adaptarea atinge valori mai ridicate, curba se înscrie pe un palier orizontal de menţinere, deoarece aceste valori sunt tot mai greu de obţinut şi cu preţul unor eforturi tot mai mari;

3. Adaptarea este condiţionată de evitarea eforturilor excesive, care pot suprasolicita organismul şi care nu permit refacerea;

4. Cu cât nivelul de pregătire este mai ridicat, adaptările trebuie obţinute prin efort specific, marcându-se precis timpul de efort şi durata odihnei şi refacerii;

5. Pentru a se obţine adaptările stabile este obligatorie asigurarea continuităţii pregătirii. Exemplul clasic este cel al dezvoltării forţei: întreruperea antrenamentului de forţă timp de 14 zile scade potenţialul muscular cu 60%, iar după 2-3 luni indicii de forţă sunt aceeaşi cu cei din faza de început a pregătirii.

6. Prevederea în ciclul unui an de pregătire a mai mult de 1-2 perioade de tranziţie cu o durată mai mare de 2-4 săptămâni şi cu efort sub 30-40 % din cel efectuat în perioada competiţională, influenţează negativ nivelul de adaptare.

7. Menţinerea timp îndelungat a eforturilor intense, când organismul şi-a asigurat starea stabilă la nivelul maxim, determină instalarea fenomenului de epuizare şi oboseală cronică (supraantrenament).

%d blogeri au apreciat: